Este ora șapte seara. Sunt foarte obosit, ceea ce este de înțeles. Astăzi ne-am trezit la trei dimineața, pentru că trebuia să plecăm la patru ca să ajungem la timp la colegiul reformat din Odorhei. Abia așteptam să ajung acasă și să dorm bine.

Uneori, chiar când te simți cel mai obosit pur și simplu nu poți dormi. Ca mine, acum. Cumva, în astfel de momente, micile detalii sunt analizate la microscop, iar amintirile devin mai vii. Orsolya Pál și Norbert Jónás, colegii mei de clasă și cu mine am vorbit mult despre sentimentele pe care le avem când ne întoarcem la Odorheiu Secuiesc. Despre cele cu care trecem de la o alma mater la alta.

A fost atât de lung. Și acum nu mă pot hotărî exact la ce mă refer. Ultimele 15 ore de astăzi, cele peste trei ore și jumătate de călătorie din cauza aglomerației, sau ultimii peste opt ani.

În urmă cu opt ani, am trecut prin porțile Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc. În urmă cu patru ani, Institutul Teologic Protestant din Cluj-Napoca. De la un cuib la altul.

Obișnuiam să privesc în fiecare an tot mai multe berze care se învârteau în cerc deasupra cuibului de barză de pe acoperișul bisericii din casa mea. Deși prietenii mei biologi au infirmat acest lucru, eu încă mai cred că puii de barză crescuți acolo în anii precedenți se întorc la vechiul cuib. Și cine știe ce le-ar spune colegilor lor mai tineri dacă ar putea vorbi. Dar bobocii nu pot.

Dar noi putem. Astăzi am putut vorbi despre cum a fost să stăm pe băncile pe care stau acum elevii de la colegiu. Câte amintiri ne zâmbeau înapoi când ne priveam în pozele de pe peretele vechi de pe coridor. Cum ne-am simțit atunci când am dat mâna cu profesorii noștri și am simțit puțin că locul nostru va fi mereu acolo. Cum a fost să zbori din acest cuib și să vii la Cluj-Napoca. Ce înseamnă să trăim și să experimentăm că slujba care urmează este o slujbă în comuniune. În comuniune cu Dumnezeu și între noi. Cât de adânc m-a pătruns în ultimii ani ceea ce am auzit și am citit de atâtea ori în colegiul meu, timp de patru ani, pe ștampila cu sigiliu donată de contele David Bethlen: Per spinas ad rosas (Prin spini ajungi la trandafiri). Dar cel mai mult am putea vorbi despre Cel care ne-a făcut capabili să facem totul. Cel care ne-a chemat și ne-a făcut capabili, Cel care ne călăuzește de la un pas la altul, de la o casă la alta, de la o sarcină la o altă slujbă. Subliniez faptul că el ne conduce.

Ascultând prezentarea lui Szabolcs Kató, s-a subliniat și faptul că, în calitate de preot, Domnul își conduce slujitorii prin multe povești, situații, dificultăți, binecuvântări, bucurii, leagăne, sicrie și, de fapt, prin întreaga viață.

Chitara lui Beatrix Bíró creează întotdeauna o atmosferă specială. De fiecare dată când o ascult, sunt cuprins de un sentiment inexplicabil. Aud mereu încurajarea că nu trebuie să vă fie frică, pentru că v-am răscumpărat, și aud mereu că îmi dai putere în orice situație. A fost bine să cântăm împreună la Odorheiu Secuiesc.

Isus a spus odată: "Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați deci pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său" (Luca 10,2). Și acum am luat o seceră, am arătat un snop și am vorbit despre cum e să te pregătești pentru seceriș. Să-L slujești pe Domnul secerișului este înălțător. Cu toții cu recunoștință și cu un sentiment în suflet: Domnul ne-a condus acasă de acasă.

István Telegdi
președintele studenților