Introducerea disertației trasează calea spirituală a gânditorului născut la 31 august 1903, în Bourges într-o familie ruso-evreisacă, cu bogate referiri biografice. Și tatăl medic se ocupă cu filozofie: traduce pe Hegel, Schelling sau Freud în franceză. Vladimir Jankélévitch își realizează lucrarea de diplomă la renumitul filozof francez, Émile Bréhier. Teza sa de doctorat a scris-o despre Schelling, cine nu a aparținut la acea vreme între filozofii la modă, dar Jankelevitch a fost atras de curentul gândirii intuitive-totale, care, chiar dacă nu este la modă, este mereu actuală. Lucrările sale publicate denotă clar, că în centrul gândirii sale se află problema moralității, și cele două mari direcții ale curentelor spirituale contemporane, spiritualismul cu o tendință etică și deschidere trenscendentală, precum și interpretarea existenței în mod mistic rusesc se întâlnește în filosofia charme, și o face productivă pentru o viață întreagă. Jankelevitch poate fi considerat cel mai probabil un spiritalist existențial. Cel de-al doilea razboi mondial aduce o ruptură imensă în viața sa. Având strămoși evrei, își pierde locul de muncă, se află în Toulouse, în zona liberă, unde în cafenelele orașului predă filozofie unor grupuri ilegale și își publică scrierile cu ajutorul foștilor discipoli. Scapă de arestul Gestapo-ului, dar în toată viața lui este bântuit de experiența de bază a supraviețuitorilor: eventualitatea infinită și incomprehensibilă a propriei supraviețuiri. În 1951 este numit profesor de filozofie morală la Sorbonne, unde timp de trei decenii, până la pensionarea sa, predă, scrie și publică cu energie neînfrântă. Este înconjurat până la finele vieții de respectul pentru unul dintre cei mai recunoscuți și credibili gânditori. A încetat din viață la 6 iunie 1985.

Capitolul doi abordează unul dintre cele mai semnificative lucrări ale sale, Traité des vertus, care este monumentală și în proporțiile sale, și este de fapt un inventar al virtuților, cu descrierea lor detaliată și precisă, dar care se delimitează de obiectivul, ca să rigidizeze orice morală în legi eterne: ceea ce ne protejează de aceste lucru, este iubirea, fără de care și actul moral ar fi fără valoare. Jankélévitch rezumă propria filozofie asupra iertării în lucrarea sa de mare ecou, Le Pardon, publicată în 1967. Fiindcă din perspectiva temei, prezentarea detaliată a acesteia și a dialogului critic cu acesta este decisivă, de aceea prima parte a lucrării este o prezentare a operei și recepției sale. Pe ultima pagină a cărții lui J. prezintă viziunea luptei nesfârșite, reciproce dintre puterea iubirii și iubirea puterii, luciditate și nebunie. Iertarea sparge pereții josniciei, dar acest perete este construit din nou, și devine mai înalt decât iertarea, și totul începe de la capăt, mai departe până la infinit. „Reciproc, până la amețeală”.

Capitolul trei analizează textului publicat în 1971 cu titlul Pardonner?, care în anumit context constituie perechea cărții prezentate mai devreme. Cele două titluri vorbesd de la sine: primul denotă un indicativ simplu, ultimul: Pardonner? are întrebarea în titlu. Evident, că nu este vorba despre suspendarea celor spuse anterior, dar se evidențiază totuși faptul, că afirmația creativă a iertării poate deveni fără sens și astfel problematic din cauza lipsei penitenței, a obrăzniciei călăului, care consideră, că cadoul de nemăsurat oferit de victimă i se cuvine din oficiu.

Capitolul patru compară textul despre iertare al lui Jacques Derrida cu cel al lui Jankélévitch. J. Derrida nu a avut experiența holocaustului, și familia sa a evitat ororile acesteia, poate de aceea atitudinea este mai distantă și mai obiectivă în abordarea temei. În comparație apar ideile comune ale celor doi autori: iertarea se oferă cuiva și nu către ceva, este concepută numai în contactul dintre două persoane, trece peste limitele legii, justiției și a instituțiilor.

Capitolul cinci vorbește despre recepția lui Jankélévitch la Paul Ricœur. Activitatea lui Ricoeur nu poate fi omisă în cursul analizei lui Jankélévitch, pentru că se ocupă cu problema iertării pe mai multe sute de pagini, ca într-un răspuns formulat contemporanului său: conform lui iertarea nu este ușoară, nici imposibilă, pur și simplu foarte grea. Conform lui Ricoeus, iubirea este capabilă să lase în urmă orice, chiar și cele de neiertat, iertarea ori se referă și la cele de neiertat, ori nici nu există. El enumeră păcatele în patru categorii: criminale, politice, morale și metafizice. recunoaște, că a fi păcătos înseamnă că omul poate fi pedepsit, dar refuză disprețul față de autor – incapabilitatea de-a se adresa cu respect către autor este imperfecțiunea iubirii. Chiar dacă iertarea nu poate fi instituționalizată, dar această cultură a respectului definește politica, și relația dintre diferite popoare – consideră Ricoeur.
Oare cum arată memoria, istoria și uitarea, care este atins de iertare? – aflăm următoarea întrebare, la care filosoful răspunde: Miza spirituală a oricărei remiteri eliberatoare este aceasta: a cere tăcere de la incapacitatea de-a uita a memoriei. Dar totodată este o obligație morală să opunem cu toate tipurile de amnistie ieftină și amnezie memoria, care nu uită.