În concepția filosofiei creștine persoana omului se realizează printr-o comuniune cu aceea persoană divină, care îl transcendă pe om, care i se opune omului și îl supune domniei sale. Noțiunile personalismului buberian (Ich und Du a lui M. Buber apare în 1923, patru ani mai devreme decât Communio Sanctorum) își găsesc aici o aplicare în cadrul unei filosofii creștine, conform căreia nici un om, prin propriile sale răsputeri, nu este capabil să facă din celălalt un ”Eu”, adică o persoană conștientă derăspunderea sa etică. Dumnezeul însă prin Duhul său se leagă de ”Tu”-ul concret și prin această acțiune devine celălalt pentru mine un ”Tu”, cu care pot să întru în relație, ca această relație la rândul ei să mă realizeze pe mine însumi, devenind astfel un ”Eu” personal. ”Tu”-ul înseamnă întotdeauna forma prin care noi întîlnim divinul, iar ”Tu”-ul divin creează întotdeauna ”Tu”-ul uman. Aproapele nu este cu adevărat ”Tu” pentru noi numai în măsură în care Dumnezeu ni-l revelează în ochi noștrii ca atare.
Cines unt eu? – se întreabă deținutul Bonhoeffer? Cum se vor articula, oare, ne întrbăm, aceste idei angelice în umbra sârmelor ghimpate?